Ironia joacă în satira socială a lui Caragiale rolul sugestiei în poezie. Analogia poate fi împinsă mai departe. Dacă este adevărat că una din sursele adânci și nesecate ale împrospătării talentelor lirice este naivitatea; acea facultate genuină; proprie copiilor și adolescenților; de a se minuna de fiecare dată de ineditul aspectelor multiple ale naturii; de miracolul veșnic nou al mediului cosmic; al galaxiilor și al boitei înstelate; atunci este și în natura comicului de a se dovedi inepuizabil acelora ce știu să-și mitocosească cu luciditate și prin disciplină voluntară un soi de candoare. Acesta este secretul celor mai bune din schițele lui Caragiale; precum și al publicisticii sale, în care criticul social se transformă în critic teatral, muzical, sau în estetician; precum și, ocazional, în ziarist politic.